If

"If there’s any kind of magic in this world, it must be in the attempt of understanding someone, sharing something."

Nimic

A: - Mi-a luat minţile şerbetul.
B: - Şi ce face cu ele? Aveai mai multe?
A: - Sigur. Altfel nu aş şti totul.
B: - Eu am numai una. Dar şi eu ştiu totul, cu o singură minte... ţie de ce-ţi trebuie mai multe?
A: - Ei, tu nu ştii nimic. Nimic!
B: - Hm, poate. Dar măcar e un nimic frumos.
A: - Crezi tu.
B: - Nu-nu, a câştigat Miss Nimic 2007.

Bacovia, gară, nimfă, tutun

Cea mai de rahat punere pe muzică a unor versuri de Bacovia e de departe, de aproape, de la o distanţă medie sau de oriunde vreţi voi, o piesă de Savoy. E în total dezacord cu imaginea muzicală pe care o am eu în privinţa acelor versuri şi probabil într-un la fel de total dezacord faţă de felul în care Bacovia ar fi pus versurile pe note (ştiut fiind faptul că poetul cânta la vioară şi compunea). Un fel de sunet dance din anii 80, amestecat cu chitară si aranjamente ce se vor a fi, bănuiesc, psihedelice. O voce plată de cântăreţ de duzină, cum auzeam adesea venind din barul de la gară, demult, când stăteam în Dorohoi. Al naibii bar, că nu mai ţin minte cum se numea. Avea un nume uşor exotic oricum. Mă duc să mănânc, poate îmi amintesc.

Mâncat, băut ceai aproape cu gheaţă, amintit. Se numea Calypso. Nu ştiam pe atunci de unde vine numele. Nici până acum cinci minute nu ştiam, însă am aflat, şi-i mulţumesc pe astă cale prietenului Google care mi-a îndrumat săgeata mouse-ului spre amica lui, Pedia Wiki. Din paginile ei aproape atotştiutoare şi aproape convingătoare aflăm că, la vechii greci, Calypso era o nimfă care, zice-se, a murit de supărare. Înainte de a muri însă, cu mult înainte de fapt, s-a îndrăgostit de Odiseu (Ulise) şi l-a "reţinut" pe insula ei timp de şapte ani, deşi acasă îl aştepta Penelope care... de fapt asta nu ne interesează.

Tot Wikipedia ne spune că mai sus pomenitul termen Calypso se poate referi şi la un gen de muzică afro-caraibeană. Nu am idee dacă patronul, "om simplu", şi-a denumit barul astfel gândindu-se la muzică sau la nimfă. În orice caz, mergând mai departe pe drumul ce duce spre trecut, mi-amintesc că iniţial localul avea o denumire ilară: "Bar Intim". Şi pe lângă faptul că e ilară de la sine, mă duce cu gândul la o scurtă povestire amuzantă de Rebreanu scrisă, din câte ţin minte, în jurul lui 1910.

Povestire în care o tânără de la ţară ajunge fată în casă la oraş şi chiar din prima zi stăpânul casei o trimite la tutungerie să-i cumpere tutun "Intim Club" de nu mai ştiu câţi bani. Îi spune fetei că mai bine îi scrie pe o foaie denumirea tutunului, să nu uite până la tutungerie. Fata însă zice că nu-i nevoie, e deşteaptă, ţine minte. Şi ca să fie sigură că ţine minte, se hotărăşte să repete tot drumul "Intim Club". Repetă, însă fiind drum de oraş, cu oameni mulţi (fapt neobişnuit pentru ea), diferite întâmplări îi distrag atenţia. Cu toate astea, repetă mereu numele, care însă se schimbă uşor-uşor şi când ajunge la tutungerie îi cere domnului de la tejghea, cu voce şi atitudine fermă, tutun "Intimpliu". Domnul de la tejghea zice că "nu avem". Fata, văzându-l bătrân şi crezând că poate aude mai greu, a repetat, strigând, ce fel de tutun doreşte. Bâtrânul era el bătrân, însă auzea bine, atât de bine încât să-l deranjeze vocea ridicată aşa că i-a răspuns, nervos, că nu are astfel de tutun şi a dat-o afară. Întoarsă acasă, fata îi spune cu părere de rău stăpânului că nu este tutun de care a vrut. "Cum să nu fie, întreabă dânsul, cum ai cerut?". "Păi exact cum mi-aţi zis: tutun Aflangiu."

V-am mai spus că cea mai de rahat punere pe muzică a unor versuri de Bacovia e de departe, de aproape, de la o distanţă medie sau de oriunde vreţi voi, o piesă de Savoy? Sunt redundant. Stiu şi mă bucur.

Ar trebui acum să scriu "va urma" însă nu scriu. Pot, în schimb, să scriu "voi urma".

Voi urma.

Later edit: povestirea de fapt e de Brătescu-Voineşti şi nu de Rebreanu, am îmbătrânit şi nu mă mai ţine memoria. Nici eu pe ea.

Motivaţie

Mi-am făcut blog pentru că, nu-i aşa, ne place să fim văzuţi, într-un fel sau altul. Nouă, în general.

Mie, în particular, îmi place (cred) să mă adresez unui auditoriu care, deşi există, e invizibil. Auditoriul ăsta invizibil e reprezentat, evident, de cititori. Cititori ce pot, în timpul lecturării, să zâmbească ori să se încrunte ori - de ce nu - să închidă calculatorul. Să gândească, după caz: "he's right" sau "il est naif" sau, foarte sugestiv, "hmm".

Unii scriu în public pentru că da, unde da = tot ce îi împinge pe ei să scrie. Eu nescriu pentru că nu. Şi cel mai probabil voi nescrie o dată la o săptămână sau aşa ceva, din lipsă de timp. Sau chef.

Şi asta-i tot. Nescrieri. Pentru că nu.